Prințese și cavaleri (cu cuțite la ei)

imagen:rpp.pe/peru/actualidad/cusco

Auzim multe povești despre copii maltratați de grup. Povești? Nu chiar. Sunt cazuri reale despre care nu prea ne place să vorbim. Putem fi părinții victimei umilite și nu dorim să se afle –vestea că ai fost batjocorit este o umilință în plus greu de suportat- sau suntem părinții umilitorului și vrem să scăpăm de răspundere.

Am observat că, de foarte multe ori, părinții umilitorului sunt chiar mândri că nu au acasă o victimă și afișează un aer de superioritate în comportament. Te abordează pe tine, părintele victimei, de sus, cu mâinile încrucișate și complet relaxați. Nu e vina lui că tu ai acasă un fraier.

Foarte mulți părinți își doresc să crească lideri și își educă copiii doar cu îndemnuri de genul  ni fi prost, dă din coate, dă-l la o parte, bagă-te-n față, mușcă primul.

Funcționează, dar nu pentru mult timp.

Copiii educați să fie ticăloși de mici, să dea la gioale ca să-și doboare semenii și să ajungă ei în față, de foarte multe ori ajung niște ratați sub toate aspectele. Cei care au fost ținte ale umilințelor colective au apucat să învețe la timp și pe propria piele cum pot fi oamenii. Au primit cea mai importantă lecție de viață.

Totuși întrebarea ramâne: Cum ne ajutăm copiii victime ale umilinței colective?

Vorbind cu ei. Făcându-i să înțeleagă că de fapt puternici sunt ei pentru că sunt în stare să suporte insuportabilul.

Ușor de zis, greu de făcut.

Cu timpul copiii își pierd încrederea în părinți.

Copiii se nasc cu o imensă dorință de cunoaștere care se înfăptuiește prin dialog cu tata și mama. Dacă am repetat greșeala să-i respingem atunci când ni s-au adresat, cu diverse pretexte; fie că suntem obosiți sau avem treabă, sau mai lasa-mă, este greu de crezut că atunci când ajung preadolescenți ne vor mai cere vreun sfat.

Omul este dependent de căldură și de iubire. Dacă nu le găsește nicăieri e în stare să se omoare pe sine sau să devină un criminal. Sunt cunoscute cazurile când adolescenții hărțuiți fie își fac felul fie își execută călăii. Sunt cazuri disperate ale unor copii lăsați absolut singuri să lupte cu ceva ce pentru ei ia formă de societate în ansamblu.

De câte ori nu ni s-a întâmplat nouă adulților ca o singură vorbă bună să ne facă să iubim pe toată lumea și un singur cuvânt nelalocul lui să ne umbrească imaginea despre oameni? Încercați să vă imaginați cum se simte un copil care zi de zi, săptămână după săptămână, luni în șir sau poate chiar ani a fost lăsat să suporte, singur, batjocura unui grup întreg de așa ziși colegi. Poate că în urma acestui exercițiu vom înțelege că lumea lor nu este populată doar de prințese și cavaleri, cum ne place să-i vedem, ci mai umblă prin ea și adevărați monștri  gata oricând să scoată cuțitul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>